Ce au însemnat, de fapt, lacrimile lui Rădoi. Ștefan Beldie a comentat momentul emoționant oferit de antrenorul oltenilor

Desigur, faptul că eu scriu azi nu înseamnă că sigur voi avea dreptate în tot ceea ce spun, dar îmi voi da silința să rămân în sfera concretului, nu în cea a interpretărilor care au mai mult de-a face cu propriile emoții atunci când comentăm emoțiile altora.

Și dacă, prin absurd, greșesc ceva, promit să nu plâng, ci să-mi canalizez eventuala frustrare provocată de oftica ratării spre următoarea ocazie în care voi putea avea dreptate în totalitate.

De ce este important faptul că Rădoi a fost pe punctul să plângă în direct

În mare, este vorba despre două motive pentru care situația respectivă are importanță.

Pe de o parte, avem o reacție emoțională sinceră, care, teoretic, izvorăște dintr-un consum nervos probabil foarte intens. Deci am avut ocazia să vedem ceva destul de rar. Majoritatea reacțiilor legate de meciuri ating sincerități profunde mai ales când se înjură. Asta pentru că, oricât de condamnabil ar fi limbajul violent, aproape întotdeauna reprezintă reacții sincere.

De asemenea, e important pentru că un bărbat care are dificultăți în a-și controla anumite emoții în public ridică niște semne de întrebare în ochii celor care-l judecă.

Știu, așteptarea, în ziua de astăzi, este să discutăm aproape totul din perspective corect-politice. Adică, eventual să lăudăm lacrimile vărsate public și să le definim ca forme de curaj – „a avut curajul să-și arate vulnerabilitatea”.

Da, într-o lume în care inclusiv promiscuitatea este, de multe ori, definită ca formă de curaj, și plânsul în public poate fi definit așa. Ce mai contează că, la câteva sute de kilometri de noi, se moare în război? Contează să modificăm definiții ale lucrurilor pe care nu reușim să le facem, astfel încât să părem că le-am făcut. De aici, și curajul acesta ieftin, lipit de orice fleac.

De asemenea, am evidențiat ceva ce „nu se face”. Adică am spus faptul că oamenii îndrăznesc să-i judece pe ceilalți inclusiv după orice tip de manifestare, și mai ales după manifestările care, în mod tradițional, sunt deja încadrate zdravăn într-o anumită categorie.

Așa cum este lăcrimatul în public, în anumite situații.

De ce este problematic, în mod tradițional, plânsul unui bărbat

E foarte ușor să crezi că un bărbat care plânge este considerat slab doar pentru că facem parte dintr-o societate arhaică, deci o societate care nu înțelege cât de important este pentru sănătatea psihică a bărbaților să plângă.

Adică, la nivel de România, sfidăm ceea ce încearcă lumea psihoterapiei să-i convingă pe bărbați să facă – „plângeți, este ok să o faceți! Nu sunteți mai puțin bărbați dacă plângeți, purtați rochii, alegeți să trăiți după standarde neimpuse de credințe primitive, ci de credințe moderne!”.

Așa o fi în multe situații.

Totuși, mă pot întreba: de ce, oare, aproape toate societățile lumii – adică cele pe umerii cărora construim progresul zilei de azi – au avut reflexul de a considera lăcrimatul în public mai degrabă un semn de slăbiciune, nu o extraordinară realizare din domeniul self-help?

Bănuiala mea este că plânsul, în sine, este de prea multe ori o formă leneșă de exprimare a emoțiilor.

Nu presupune absolut niciun efort, nicio calitate specială.

E ușor, de fapt, să plângi.

Atenție, nu vorbesc aici de toate situațiile – vorbesc despre multe dintre cele în care se ajunge la plâns în public.

Remarc doar faptul că e mult mai greu să-ți exprimi emoțiile prin alte tipuri de acțiuni care îi pot ajuta pe oameni să le înțeleagă – unele artistice (muzica, pictura, gravura, literatura), altele de-a dreptul „concrete” sau chiar violent de concrete – sportul sau războiul.

În fine, în ciuda ideilor conform cărora a-i judeca pe ceilalți este ceva greșit și demn de inhibat la nivel social/individual, oamenii judecă în mod reflex.

Natural, judecăm. Inclusiv cei care se dau peste cap să spună că ei nu judecă sau care te îndeamnă să nu judeci – o fac. Desigur, după ce o fac măcar pentru o fracțiune de secundă, au ocazia să se lase purtați de beneficiile educației de bun-simț sau ale manipulării culturale grosolane, spre diverse concluzii mai mult sau mai puțin în contact cu realitatea.

Iar să vezi un bărbat plângând te face automat să crezi că e ceva în neregulă cu respectivul. Abia apoi poți să apelezi la straturile de educație sau manipulare culturală și să-i acorzi acelui bărbat diverse „scuze”.

Asta pentru că am evoluat în societăți în care controlul emoțiilor implică acel tip de tărie psihică pe care te poți baza. Într-un grup de oameni „primitivi”, ce crezi că inspira mai multă încredere înaintea unei partide de vânătoare sau a unui conflict armat: un individ care își dădea frâu liber emoțiilor și plângea un pic ca să se descarce sau unul care era calm sau măcar afișa acest calm?

Ce nuanțe sunt importante în legătură cu reacția emoțională a lui Rădoi

Acum, nu mai trăim vremuri în care să conteze tăria mentală a celui de lângă tine. Nu mai vânează nimeni, nu se mai luptă nimeni cu triburi rivale, lucrurile s-au calmat pentru că ne-am civilizat, din fericire.

Doar că, indiferent ce vremuri trăim, fotbalul și multe alte competiții sportive sunt metafore ale vânătorii și războiului. Nu-ți imagina că cei pe care-i vezi surescitați în tribune se comportă așa pentru că, la nivelul profunzimilor primitive ale creierului, n-ar ști asta.

Și nu-ți închipui că alegerea ta de a ține, de exemplu, cu o echipă mare, care are rezultate, nu e cumva legată de o dorință de asociere cu cel puternic, care-ți poate oferi un sentiment de securitate.

Prin urmare, știind cum stau lucrurile, te poți întreba dacă un metaforic comandant de oaste – cum este, în general, antrenorul de fotbal, deci inclusiv Rădoi – e demn de încredere în postura pe care o ocupă, dacă, la finalul unui meci pierdut, e pe punctul de a izbucni în plâns.

Teoretic, ar trebui să ai unele îndoieli legate de capacitatea sa de a face față presiunii. Chiar în ciuda asigurărilor sale că n-ar acționa sub impulsul trăirilor de după acel meci, rămân totuși acele imagini cu Rădoi aflat pe punctul de a izbucni în plâns.

Pe de altă parte, lacrimile care au fost pe punctul de a curge pe fața lui Rădoi nu sunt lacrimile unei victime neputincioase, care ar trebui protejată, nu pusă să conducă în „luptă” o echipă.

Sunt efectul unei oftici prea puțin apreciate în ziua de azi.

Efectul unei dorințe intense de a reuși în ceea ce și-a propus.

A unei frustrări care, canalizată corect, poate duce la progres real – primitiv, pe alocuri, din perspective moderne, dar atât de faptic.

Un progres atât de palpabil, încât ar gâdila cu adevărat orgoliul celor care pun, de fapt, fotbalul în mișcare – hoarda de suporteri care pot afișa o maximă sofisticare în amfiteatrele moderne numite stadioane, dar care, în profunzimea lor, rămân ceea ce suntem, de fapt.

Nu te aștepta să-ți spun eu ce suntem. Pe de o parte, ți-aș fura plăcerea de a specula singur, fără influențe externe majore, în legătură cu ceea ce crezi că am fi.

Dar pot să-ți spun ce pare să fie, cu adevărat, Rădoi – antrenor.

---

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.

Intră acum pe canalul iAM Sport de WhatsApp și afli instant toate știrile care contează!